📷 portrete

Ne dăm în vânt cu toţii după portrete. Destule june, când le întrebi ce le pasionează, spun:  fotografia. Ce gen? Portretul, desigur. Şi când spun asta, trebuie să auzi un palimpsest şoptit: autoportretul. Înţelegând cât drag poate prinde un om al zilelor noastre de el însuşi, Samsung s-a lăudat că face aparate de fotografiat pentru self-portraits, not selfies.

Ar exista, zice-se, aproape şapte mii de expresii faciale ale emoţiilor. Ne naştem cu ele, le recunoaştem fără greşeală, oricine le-ar etala. Nu sunt modelate cultural. Dar nu e numai atât; şi ea, şi el sunt trişti, dar pe feţele lor tristeţea, pe care toţi le-o recunosc, nu se vede la fel. Dacă expresivităţii faciale îi adăugăm şi expresivitatea gesturilor, a mişcărilor etc., rezultă cifre ameţitoare.

Fac şi eu portrete, cum altfel? Dar portretele mă neliniştesc; pe de-o parte, visez la un chip care să facă viu un ideal; pe de altă parte, caut unul animat de o expresie pe care să nu o fi văzut şi pe care să nu o mai revăd.

Sarah Bernhardt într-una din fotografiile lui Nadar, Susan Thompson fotografiată de Paul Strand, Natchez Mississippi a lui Henri Cartier Bresson, Doctorul Ceriani cu ceaşcă de cafea a lui W. Eugen Smith… atâtea straturi de stări cu scurtimea unei clipe şi durata unei vieţi, atâtea gheme de adâncimi şi uşurătăţi ale căror fire nu pot fi descurcate. Vrem palpitul vieţii, bogat cât pentru şapte mii de expresii ale emoţiilor.