📷 garduri

Ideea de a fotografia garduri nu s-a născut ca temă fotografică. Umblam după peisaje şi după monumente religioase din evul mediu românesc şi de la începuturile modernităţii noastre. Cum nici peisajele, nici monumentele pe care le căutam nu se găseau la drumul mare, ajungeam uşor fie pe drumuri judeţene, cu asfaltul crăpat şi lipit şi crăpat şi lipit şi crăpat şi lipit, fie pe drumuri de ţară, înnoroiate de ploi, cu şleauri adâncite de turme şi căruţe.

La început îmi atrăgea atenţia câte vreun gard, când aveam chef să opresc. Când mi-am dat seama că mai multe laolaltă spun mai mult decât răzleţe, am făcut din garduri o temă. Mă gândeam cu mult înainte de a pleca la drum cum le-aş putea fotografia.

A trebuit să definesc tema.

În forma prelucrată a materialului din care era făcut gardul trebuia să se poată recunoaşte forma lui brută, iniţială. Evident, lemnul îndeplinea condiţia. Aşa încât am fotografiat de la nuiele până la scânduri rindeluite. Asemenea grad de transformare a materialului proba, credeam şi cred, existenţa unei asocieri, a unui acord între om şi natură, dovedea o încercare de adaptare a unuia la cealaltă. Fără ciment; cum se ajunge la ciment? cine ştie ce se întâmplă până la sacul de pulbere pe care îl duce acasă? Cimentul spune o rupere de natură: nu suntem la fel.

Apoi, materialul era bun în orice grad de vătămare: gardul putea fi nou-nouţ, tocmai instalat, sau se putea prăbuşi oricând. Dar preferam să îl găsesc uşor lăsat pe-o rână. Natura urmează un ciclu, căutam să recunosc în viaţa gardurilor momente din el în stare să anunţe şi vigoarea din urmă, şi istovirea dinainte. Cel care îl înalţă nu are de gând să facă ceva trainic; la ce bun să facă? Gardul îi trebuie o vreme; mai ştie că până la urmă i se va dărâma şi că va face altul; să faci altul nu e un capăt de ţară. Gardurile de lemn au viaţa scurtă; iată ce voiam. Vin din vremuri în care viaţa era adesea măruntă şi precară.

Gardurile mele vor să arate o natură în care oamenii îşi găsesc locul. O natură pe care o ei străbat, în care fac drumuri. De aceea am fotografiat şi porţi. Nu sunt multe feluri de a face o poartă să se închidă şi a bloca astfel accesul de-o parte sau de alta a ei. Aici, soluţia minimală e sfântă: vreo sfoară, vreo bucată de lemn, vreo sârmă. Vis de fotograf: gard lăsat pe-o rână, cu două uluci lipsă şi poartă închisă cu un laţ de frânghie. Desigur, un exemplu de exotism construit pe tradiţii aproape uitate; dar, la fel de bine, un exemplu de mod de viaţă supus schimbării şi nepăsător faţă de ea.

Lasă un comentariu

avatar

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.