📷 constantinopol / istanbul

În oraşul care se sprijină pe două continente, un european poate fi tentat să aşeze partea europeană în trecut – un trecut preponderent bizantin, dar şi, desigur, musulman – şi partea asiatică în prezent – clădiri noi, şosele largi. Chiar şi aşa, Cornul de Aur taie partea europeană în două; în cea dinspre nord sunt zgârie-nori (clădirile alea înalte nu zgândăre norii ca în America), faţade lucind ca oglinda etc.

Am crescut cu miturile şi legendele Greciei antice. Mă uit peste tot după Grecia veche şi Bizanţ, probabil că aş tresări convins la o urmă de-ale lor în deşertul Namibiei. Când am fost prima dată în oraşul mare de pe Bosfor, mă duceam la Constantinopol. Apoi, la fel.

Extraordinară este şi atmosfera musulmană. Străzile înguste unde găseşti prăvălii ale unui singur meşteşug (giuvaeruri sau pantofi sau covoare…), micile taverne, pieţele unde bătrânii stau pe scaune în cerc şi cei mai tineri le ascultă vorbele în picioare împrejur, cafenelele cu sofale pe care bărbaţi cu ceşcuţe joacă leneş table, platformele pe roţi cu cireşe, caise, tot felul de legume de primăvară… alcătuiesc un tărâm pe care l-am recunoscut ca mereu viu (îl bănuiam din poveştile maică-mii şi mătuşă-mii, născute amândouă într-un sat de turci, pe când România avea Cadrilaterul şi Caliacra).

Cu adevărat copleşitor este parfumul antic şi medieval; n-am avut timp decât pentru construcţiile acelor vremuri. Lângă marile atracţii – Hagia Sophia, Moscheea albastră, Sotirios stin Chora (Kariye Camii), Cisterna Basilica (Yerebatan Sarnici), Muzeele Arheologice, Süleymaniye Camii – stau altele mult mai discrete, dar la fel de frumoase. De pildă Theotokos Pammakaristos (Fethiye Camii), paraclisul rămas dintr-o biserică transformată în camii (geamie, moschee) sau Pantocrator, ruină a trei biserici legate pe care statul o restaurează şi o va restaura încă ani buni (cu mozaicuri pe podele protejate de punţi de scânduri pe care, dacă ai norocul să dai peste el, imam-ul ţi le ridică dacă vrea), Kalenderhane Camii sau Sf. Sergiu şi Vah, pe malul Mării Marmara.

Odată, într-o piaţă în care dădeau mai multe străduţe întortocheate din oraşul vechi ne-au asaltat câţiva copii – au trecut ani buni de-atunci – arătându-ne titirezi de cumpărat; o liră unul. Am cumpărat cât să dau acasă la toţi prietenii. Aveam deja buzunarele pline când a apărut şi ultimul puşti. N-am mai cumpărat. Mi-a zis în italiană: zgârcitule!, şi ochii aproape că i s-au umplut de lacrimi. Apoi, pe pajiştea de la Hagia Sophia (acum e o întindere de beton), printre oamenii aşezaţi în iarbă am descoperit un copil care se juca cu o maşinuţă stricată; pe şapca lui scria: Şampiyon. I-am făcut câteva fotografii şi i-am dat o liră. Taică-său ne privea de departe: l-am salutat cu mâna şi mi-a răspuns, pe când fiu-său alerga spre el să-i arate ce primise. 

Iar într-o tavernă cu plită deschisă şi scaune doar geluite un turc ne-a dat cea mai bună mâncare pe care am mâncat-o vreodată. Tot felul de legume, tot felul de cărnuri şi smântâna dintr-o cupă răsturnată. La capătul străzii aşteptau titirezii.