📷 casa părintelui gheorghe popescu

L-am cunoscut pe părinte acum mulţi ani în urmă. Eram, eu şi soţia mea, într-un sat din Subcarpaţii Olteniei, unde la sfârşitul facultăţii ceruserăm repartiţie (era vremea comunistă) pentru că ni se promisese că directorul şcolii ne va da negaţie. Şcoala declara că nu are nevoie de noi şi ne întoarceam definitiv acasă. Dar directorul nu ne-a dat-o.

Eram în staţia de autobuz – în ziua metodică, ne duceam la oraş – când s-a apropiat de noi o pereche, oameni trecuţi de şaizeci de ani. Sunt părintele din sat, doamna este soţia mea; am aflat că sunteţi noii profesori ai şcolii. Ne-ar face plăcere să ne faceţi o vizită. Casa noastră este acolo. Ne-a arătat-o, era la doi paşi. Cu plăcere, părinte. Când ar fi mai potrivit? Miercuri după-amiază, pe la şase?, a propus. Aşa a început.

Ne-am legat. Când doamna preoteasă murise şi noi eram la Bucureşti, mergeam în vacanţe la părintele. Odată am stat două săptămâni numai noi doi, mâncând pâine cu lapte dimineaţa şi seara şi pâine cu brânză (făcută din lapte de părinte) la prânz. Şi cafea la începutul după-amiezii, după ce trăgea un pui de somn. Citeam sau stăteam de vorbă pe prispă, când părintele – mare pescar – nu pleca pe râu.

Am continuat să merg şi după ce s-a stins şi el. Din casa asta am cunoscut tot judeţul din care voiam să plec cât mai repede; şi l-am îndrăgit. Şi m-am luminat că părintele era bunicul meu (bunicul, învăţător, făcuse războiul până în Munţii Tatra şi îmi povestea de pe front, în timp ce eu, copil, băteam cuie în pragul prispei) şi casa lui, cu curtea şi pârâul, era casa, cu curtea şi Neajlovul, a bunicilor.

Am fotografiat-o (aşa cum am fotografiat şi locuri din jur legate de familie). Casa bunicilor nu era la fel de mare şi de frumoasă. Dar casa părintelui este şi casa bunicilor înfrumuseţată de ţesături de amintiri. Că nu este numai atât se vede din faptul că se degradează. Nu şi în gândurile mele, niciodată.

Părintele avea un câine, Bobi. Odată urcam toţi trei dealul din spatele casei, peste pârâu. Cine ştie de ce, rămăsesem în urmă. Părintele s-a aplecat puţin – era înalt – şi a prins în mână urechea lui Bobi. I-o frământa aşa, încet, şi eu m-am oprit să-i privesc cum stăteau detaşaţi pe cer. Uneori e bine fără aparat de fotografiat.

guest

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments